A smulge mesaje reveriei universale

Lavinia Obreja este un nume relevant în peisajul literar din ținutul Neamț. Nu și-a rodat numele în ziare sau reviste, nu s-a făcut remarcată prin cenacluri, nu a frecventat cercuri culturale.

Scrie poezie de mai multă vreme, cu discreție. De aici o anume notă de intimitate a lirismului său, fără prețiozități și excese imagistice. Mersul pe cont propriu a făcut-o să încerce “divine tehnici de revelare, cea mai la îndemână fiind divina inspirația”, atragerea duhului transcendent, captarea sa către un receptor cât de cât pregătit în credință, exercițiu prin invocații sau rugăciune – să primească asemenea mesaje, smulse cu adorație reveriei universale.

Tehnica este veche, de pe vremea vestalelor sau preoteselor din templele antice grecești, care așteptau – ca niște antene avide – să ajungă la ele mesaje zeiești, adesea în cod criptic, transcrise apoi în frânturi sibilinice sau hieratice. În cazul de față, pentru Lavinia Obreja, “șoaptele” emise din orizonturi celeste n-au avut nevoie de traduceri, de transcripții, ci s-au așternut firesc în poezie și astfel, s-a conturat mare parte din volumul de față.

S-o credem? să n-o credem?

În definitiv, rezultatul contează și el nu e lipsit de surprize plăcute lecturii. Divina inspirație are înălțimi și depresiuni de recep­tare și putem da vina eventual pe ea, atunci când unele poezii nu mențin tensiunea ansamblului.

Poemele Laviniei Obreja denotă sensibilitate și plăcere a scrisului. În ritualul singurătății, poeta, ca „scrib al Domnului”, își asumă rând pe rând iubirea, astralul, calea, veghea, visarea, lumina, rugăciunea. O rugăciune a inimii, a sufletului care aspiră la taină și face din ea pecete a existenței. Versurile au claritate și discreție, decantează nostalgii și aspirații, privesc cu speranță spre înalturi, mângâind cuvinte, care se țes tremurat, ca într-o pânză fermecată.

Cristian Livescu